Ziua Universală a Iei la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală

            Expoziţiile de costum popular ale meşterilor, vernisate în ultimii ani la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, au demonstrat interesul şi aprecierea tot mai mare a oamenilor pentru portul popular. Mai ales tinerii, am observat, apreciază frumuseţea costumului şi a iei/ cămăşii pentru femei, în particular. În Moldova mai multe persoane publice, nu doar interpreţi de folclor, apreciază ia şi o poartă cu diferite ocazii. Designerii se inspiră şi valorifică ia, piesele de port sau anumite ornamente folosite pentru vestimentaţia tradiţională românească.

            Muzeul este instituţia care colecţionează, conservează, dar şi promovează costumul tradiţional autentic, sau ornamentele tradiţionale şi continuă dialogul pentru a evita denaturările în portul popular.

             Dorinţa de avea o zi în care să sărbătorim ia – Ziua Universală a Iei, aşa cum au numit-o tinerii, a apărut din necesitatea de a purta un dialog şi a găsi un spaţiu comun în care să descoperim bogăţia costumului popular, dar, în acelaşi timp, un spaţiu public în care ia şi costumul tradiţional să aibă locul bine-meritat.

            Revenirea la costumul popular cu anumite ocazii, respectându-u autenticitatea şi regulile de bază, atunci când purtăm o piesă de port, e un demers al specaliştilor şi societăţii, care vrea să perpetueze valorile. Generaţiile de azi, printr-un gest de solidaritate recunosc măiestria generaţiilor de femei care au creat cămaşa tradiţională femeiască, numită şi „ie”, deci şi valoarea estetică şi spirituală a acestei moşteniri culturale. Sigur femeile cu un secol sau două în urmă cunoşteau şi respectau tradiţia întocmai, dar aveau şi o tendinţă firească în cadrul comunităţii către originalitate, lucru care a dus la acea varietate de ornamente şi costume irepetabile, pe care avem datoria să le promovăm mai departe. Chiar dacă către sf. sec al XIX costumul popolar este scos din uz de către portul urban şi stofele industriale, portul popular cu ornamente bogate pe cămăşi era folosit la sărbători, la horă, la toate evenimentele importante din viaţa omului.

            În Republica Moldova, dar şi în România se resimte necesitatea de a cunoaşte mai bine şi a promova în spaţiul public, în industriile artistice modelele de ie sau întreg costumul popular consacrat de tradiţie, ca un bun cultural şi marcă a idenităţii naţionale. În acest demers Muzeul se înscrie prin patrimoniul de piese de port popular prezentate în diverse expoziţii, studii şi cercetări, arhiva digitală, expoziţii ale meşterilor populari, dar şi specialişti care oferă consultaţii celor care vor să cunoască ori să confecţioneze piesele de port tradiţional românesc.

            Societatea şi modul de viaţă s-au schimbat foarte mult, dar costumul şi mai ales cămaşa femeiască  poate fi uşor încadrată atât în ocupaţiile unor femei, la fel ca pe timpuri, dar şi fiind accesibilă unui număr şi public diferit. Credem nu doar ministerul de resort, dar şi societatea ar trebui să găsească soluţii pentru promovarea şi transmiterea unor meşteşuguri.

            Sigur această necesitate şi dorinţă firească impune mediul academic, meşterii populari şi artizani, dar şi oamenii pasionaţi de portul popular să se documenteze şi să caute modalităţi de a acoperi petele albe din istoria vestimentaţiei noastre tradiţionale, căutând în lada de zestre a bunicii.

            După o perioadă lungă, sovietică, în care portul şi ornamentele populare au fost schimonosite şi schimbate, cercetătorii de la Muzeu, împreună cu specialiştii din alte instituţii au urmărit ca interpreţii de folclor, ansamblurile folclorice să revină la costumul autentic. Totuşi, aşa cum subliniază etnologul Varvara Buzilă, în colecţiile muzeelor din Moldova nu s-au păstrat suficiente piese de port, pentru a recupera tradiţia locală, de exemplu.

            În ultimii ani, chiar în mediul virtual există artişti, designeri sau pur şi simplu iubitori ai moştenirii tradiţionale, care au preocuparea de a promova, a recupera modele de piese vestimentare, de exemplu ia românească. Unii designeri vor să contribuie la crearea unei baze de date cu modele de ii (cămăşi tradiţionale ale femeilor) aflate în colecţii particulare, în diferite muzee, inclusiv peste hotarele ţării, pe care să o pună la dispoziia meşterilor sau pur şi simplu celor care vor să confecţioneze şi să brodeze o ie sau altă piesă de port.

            Este un exemplu designerul de la Bucureşti, Ioana CORDUNEANU, care a iniţiat o astfel de bază de date în format electronic pe blogul SEMNE CUSUTE şi a stârnit discuţii şi interesul chiar şi în rândul specialiştilor, în ce priveşte posibilităţile oferite de tehnologiile noi pentru documentarea şi arhivarea modelelor de ii sau cămăşii tradiţionale din diferite zone româneşti.

            Apoi este vorba de o cunoscută comunitate de  pe facebook, care se numeşte La Blouse Roumaine şi care promovează ia românească la nivel internaţional. La iniţiativa La Blouse Roumaine, exclusiv pe reţelele de socializare, în 2012 a fost sărbătorită ZIUA UNIVERSALĂ A IEI pe 24 iunie, un îndemn urmat de românii care locuiesc atât în România, în Republica Moldova şi peste hotare.

            O altă iniţiativă s-a născut cam în acelaşi timp la Chişinău, de Televiziunea Publică – IPN TeleRadio Moldova, împreună cu Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală şi Casa Portului Popular Casa Cristea – FESTIVALUL IEI, organizat sub înaltul patronat al primei doamne Margareta Timofti la 11 august 2012 – vedeţi site-ul iefestival.md.

             Reacţiile comunităţilor după aceste iniţiative recente ne-au făcut, îndrumaţi de doamna Varvara Buzilă, să organizăm la Muzeu Ziua Universală a Iei, acceptând invitaţia La Blouse Roumaine, pentru toţi acei care în Chişinău s-au alăurat acestei iniţiative şi, de Sânzâiene, 24 iunie 2013, pe stil nou au îmbrăcat costumul sau ia şi au dorit să o etaleze în public.

            Ziua Universală a Iei pe 24 iunie 2013, ora 10.00-17.00 la Muzeu a fost organizată din câteva activităţi diferite:

–        Vernisajul expoziţiilor de ii şi costume din colecţia Muzeului (sec XIX-XX);

–        Expoziţii de costume confecţionate de către meşterii populari Maria CRISTEA („Casa Portului Popular CASA CRISTEA”), Simion LUNGU (Edineţ), Valentina URSU (Vălcineţ, Călăraşi), Antonina RUSU (Chişinău), Elena EŢCU (“Tradiţii Noi), Niculina TCACENCO, Marina ELIZAVETA, Ludmila BEREZINA, Valentina GUŢU,”) . Doritorii au putut procura piese vestimentare.

–        Conferinţă ştiinţifică Costumul popular – marcă a identităţii naţionale (11.00-14.00).

–        Participanţii la eveniment şi vizitatorii au fost invitaţi să vină îmbrăcaţi în costum popular sau în ii. Publicul a avut posibilitatea să prezente atât iile, dar şi întregul costum, împreună cu istoria acestora. Imaginile vor completa ulterior Arhiva digitală a Muzeului.

-        Cea mai mare paradă a costumului popular prezentată pe ecran: Ore care relevă milenii de tradiţie.

-        Biroul pentru relații cu diaspora a oferit un WORKSHOP DE STYLING cu Gabi Sofia Conac despre „Cum să introduci ia românească într-o ținută cool”.

Foto: Mihai Stamati,  sursa: blogul Semne Cusute

            

             Sărbătoarea a fost sărbătoare, cu muzică deosebită – romanţe interpretate de CRISTINA SCARLAT şi un program folcloric cu interpretele Viorica CIUBOTARU, Dina VRĂJMAŞU, Dimitriana CHIRCU, ansamblul “BALADA”, conducător Iulia GÂRLEA, , în cadrul căruia – apariţia în revenire a consacratei interprete de muzică populară a anilor ’60, EUDOCHIA LICĂ (14.00-17.00).

            „Practica culturală arată atitudini diferite faţă de costumul autentic, dar şi faţă de modul de a-l purta în public, etalându-i valorile. Lumea apreciază frumuseţea şi eleganţa costumului popular, chiar dacă îl poartă numai anumiţi oameni. L-ar purta şi mai mulţi, dacă l-ar avea. Dar e foarte dificil să-ţi faci un costum autentic. Deoarece nu mai sunt nici materialele de altă dată, nici femeile nu mai cunosc marea varietate de tehnici cu ajutorul cărora erau ţesute năframele, maramele, catrinţele, brâiele, nici cum erau brodate cămăşile, pieptarele, cojoacele. Deci, nu în ultimul rând, este necesar să facem mai accesibile tehnicile de confecţionare a pieselor vestimentare, prezentându-le ca pe un îndemn spre continuitate.” (VARVARA BUZILĂ, Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic. Chişinău, 2011, pag. 4.)

Read More

ÎNCERCĂRI DE REACTUALIZARE ŞI DE REVITALIZARE A PORTULUI POPULAR

Varvara BUZILĂ

            „Au existat mai multe tentative de reactualizare a portului popular, costumului folcloric sau a costumului naţional cum a fost numit acest ansamblu vestimentar la dife-rite etape istorice. Dar, pentru că necesităţile societăţii de revenire la marca etnică s-au manifestat în perioade de criză, în mod prompt, ca un recurs la imagine, pentru a eficientiza solidaritatea, au existat diverse abordări, unele transformate în tendinţe de durată cu referire la sursele portului autentic. Războiul al Doilea Mondial a creat rupturi în continuitatea tradiţiei. Cu toate acestea, date fiind greutăţile de după război, oamenii au continuat să confecţioneze haine în condiţii casnice. Femeile prelucrau cânepa şi inul pentru a ţese pânze şi a coase cămăşi. La sărbători erau purtate costumele rămase din anii de până la război. În mai multe fotografii apărute în presa vremii oamenii sunt îmbrăcaţi în port popular moştenit prin tradiţie. Împreună cu piesele de port intrate în colecţiile muzeale aceste imagini ne ajută să relevăm tendinţele principale ce configurau ornamentarea, cromatica şi stilistica acestei etape.

            Alături de păstrarea în circuitul social a vechilor ansambluri de port se observă şi tendinţa de-a confecţiona noi costume. Sub impactul ideologiei sovietice de atunci se promova un costum ce imita foarte aluziv costumul tradiţional. Adeseori broderia de pe ii şi cămaşe era imitată prin aplicaţii, iar fusta unicoloră, cel mai frecvent de nuanţe întunecate, avea trei cercuri pe la poale, formate din panglici de mătase de culoare deschisă.

            Fetele purtau pe scenă panglici multicolore la cununi. Ambele elemente – fusta cu cercuri

şi cununa cu panglici sunt reperezentative pentru costumul ucrainean. Astfel, prin anii 1955-1965 s-a încercat extinderea portului ucrainean în costumele confecţionate pentru cluburile din republică. Dovada acestei falsificări de imagine sunt costumele păstrate în colecţiile muzeelor şi fotografiile de epocă, publicate în monografiile satelor. Prin anii ’70 ai sec. al XX-lea a început o nouă etapă în epopeea costumului ce trebuia să ne reprezinte identitatea culturală. Ea a fost monitorizată de către cercetători

care au oferit consultaţii pictorilor şi tehnologilor. Împreună au pus baza costumului scenic. Combinatul de Producere al Ministerului Culturii confecţiona costume scenice pentru ansamblurile ce activau pe lângă casele de cultură şi pentru cele profesioniste. Vom reda conceptul ce sta la baza unei asemenea turnuri: „Costumul scenic pentru artiştii profesionişti şi cei amatori se creează pe baza celui popular tradiţional. Însă la elabo rarea lui modelele etnografice tradiţionale nu trebuie să fie reproduse în mod mecanic.

            Preluând din portul popular ideile fundamentale, particularităţile de construcţie, armonia

decorului şi a culorilor, costumele cântăreţilor, instrumentiştilor şi dansatorilor trebuie confecţionate în aşa fel, ca ele să contribuie la păstrarea celor mai bune tipuri tradiţionale de croială şi a celor mai frumoase procedee de ornamentare, elaborate în popor pe parcursul veacurilor, ţinându-se cont, tot odată de cerinţele modei vestimentare contemporane”6. În realitate, această libertate de abordare a unui domeniu care a fost promovat în baza tradiţiei secole la rând, a condus la crearea unor costume pseudovalorice,

hibride, exagerate din toate punctele de vedere, aşa încât din sutele de ansambluri vestimentare care s-au perindat în spaţiul scenic, prea puţine exemplare au fost reuşite.

            Părerile autorilor privind costumul scenic se împart. Unii, cu funcţii de răspundere

în sistemul ideologic de atunci, l-au legiferat, i-au facilitat răspândirea covârşitoare. Alţii, buni cunoscători ai realităţilor zonale, contestă dreptul la viaţă publică, pentru că a inclus în circuitul social denaturări neargumentate ale portului autentic. Noi trebuie să-l analizăm, mai ales acum, când repercusiunile funcţionării lui au fost conştientizate şi s-a trecut la tipuri de vestimentaţie alternativă. Timp de aproape trei decenii el a fost costumul dominant al scenelor, al ceremoniilor şi al spaţiilor publicitare. Actualmente a rămas în minoritate şi constituie un ultim refugiu vestimentar al formaţiilor mai rar implicate în viaţa artistică a republicii, sau ca o realitate mediocră a culturii noastre. Astfel a fost creat un costum de scenă diferit de cel naţional, ale cărui rosturi în deceniile trecute era de a servi la promovarea culturii populare. El este un produs al unei viziuni asupra culturii naţionale, percepute în strategiile culturale ca „stil popular”, când plasticienii, tehnologii la fel ca şi compozitorii, conducătorii artistici ai formaţiilor, uneori şi interpreţii de muzică populară foloseau tradiţiile doar ca acoperire demagogică pentru propriile prelucrări artistice mediocre. Atelierele Combinatului de Producere al Ministerului Culturii, specializate în confecţionarea costumului scenic, a activat până pe la începutul anilor ’90, producând zeci de mii de costume intrate în percepţia colectivă, ca o marcă falsă a apartenenţei etnice. De fapt, tratau problemele tehnice şi artistice cu mare abatere de la tiparele costumului tradiţional original, impunând forme noi, gândite de designeri în afara tradiţiei. Astfel a înlocuit componente din ansamblul vechiului port, cu altele străine lui, a schimbat volumetria şi arhitectonica costumului, croiul, au fost mărite de multe ori proporţiile ornamentelor, a destructuralizat organizarea lor în benzi ornamentale şi a produs mutaţii în stilistica acestora, a aplicat soluţii cromatice străine tradiţiei, creând mostre regretabile. Impactul social al acestor derivate a fost mare, deoarece Combinatul de Producere al Ministerului Culturii era unica întreprindere cu drept de monopol autorizat de stat, care executa costume scenice pentru marile colective, formatoare de opinie, imagine şi atitudini. În aceeaşi manieră a fost denaturată şi tradiţia folclorului muzical. Compozitorii compuneau muzică după texte folclorice

18 şi viceversa, poeţii-textieri compuneau versuri după muzică folclorică, creând astfel muzică populară. S-a intrat forţat în tradiţia folclorică muzicală, coregrafică şi plastică, ignorându-se, alte ori refuzându-se dreptul creaţiilor autentice la existenţă în spaţiul public. În acea vreme era foarte dificilă racordarea fenomenului numit cultură populară, la ceea ce numim cultură tradiţională, folclor autentic. Atunci deformările afectaseră toate componentele costumului naţional.

            Ca alternativă a stilului popular, derutant ca semnificaţie şi valoare, a apărut şi, treptat s-a afirmat, tendinţa de respectare a folclorului autentic. La începutul anilor ’80 ai secolului al XX-lea, în contextul unei mişcări sociale de amploare ce avea ca miză necesitatea de a se reveni la folclorul autentic, la sursele originale ale culturii tradiţionale, a fost lansată orientarea spre reactualizarea bogăţiei costumului tradiţional. Ea a căpătat pondere în ultimii ani, bazându-se pe viziunea de ansamblu, sincretică asupra culturii populare, conform căreia cântecul, muzica, dansul şi portul sunt interdependente,

formează un întreg de mare capacitate modelatorie în contemporanietate.

            O contribuţie clară în reactualizarea portului autentic au adus acum 30 de ani membrii Ansamblului Etnofolcloric Tălăncuţa, primul colectiv de interpreţi, care şi-a propus să readucă în albia firească a sincretismului folclorul muzical, interpretarea folclorică autentică şi costumul tradiţional în toată plinătatea lui. După mai multe activităţi consecvente promovate de această formaţie, au fost create mai multe formaţii etnofolclorice în anii ’90 ai sec. al XX-lea şi societatea a înţeles foarte clar diferenţa

din-tre muzică populară şi muzică folclorică. Acest proces avea ecouri şi la nivel european. Toate popoarele Europei au trecut prin aceste etape. Atunci când se denaturează temeiurile importante ale culturii unui popor, mai degrabă sau mai târziu e firesc să se găsească mecanismele eficiente de cunoaştere, reconstituire şi valorificare a formelor culturale originale. După anii ’90 ai sec. al XX-lea, în societate au început să acţioneze mai multe mecanisme privind promovarea autenticităţii folclorului, inclusiv al costumului autentic.

În contextul noilor solicitări sociale s-au găsit două soluţii adecvate procesului. Una a fost propusă de meşterii de prin sate angajaţi la Întreprinderea Meşter-Faur din cadrul Asociaţiei Meşteşugurilor Populare Artistice Artizana, dirijaţi de pictori, buni cunoscători ai tradiţiei. Meşterii populari confecţionau piese apropiate de modelele autentice, dar ele aveau un impact minor în comparaţie cu producţia Combinatului, fiind destinate doar amatorilor.

            După reprofilarea Asociaţiei în anul 1993, producerea costumelor a fost continuată

de meşterii, reuniţi în cadrul Uniunii Meşterilor Populari din Moldova. La început meşterii erau interesaţi mai mult de producerea iilor, cămăşilor şi evitau confecţionarea catrinţelor, brâielor, deoarece acestea necesitau depăşirea mai multor dificultăţi tehnice. După reformularea obiectivelor acestui domeniu, pe măsura solicitărilor beneficiarilor, în ultimii ani meşteriţele se orientează spre producerea costumului integral, recuperând din fondul pasiv alte componente tradiţionale: catrinţe, fote, brâie, chingi, bondiţe, marame, traiste, chimire, sumane.

            Expoziţiile de costum popular, vernisate în ultimii ani la Muzeul Naţional de Etnografie

şi Istorie Naturală, au demonstrat, pe lângă sesizabilul progres în realizarea ansamblurilor vestimentare, văzut ca o continuitate evidentă a tradiţiei autentice în materiale actuale, şi suficiente probleme ce urmează a fi rezolvate de acum încolo. Lipsa unor pânze adecvate pentru confecţionarea iilor şi cămăşilor este una esenţială. Pânzele utilizate actualmente nu totdeauna întrunesc calităţile celor produse în condiţii casnice.

            Începând încă din perioada interbelică se observă tendinţa de-a exclude din decorul mânecii cămăşii femeieşti şi a iei încreţul sau creţişorii, care este un detaliu foarte important în alcătuirea tripartită a decorului mânicii femeieşti. Vom analiza mai amănunţit această problemă în compartimentul despre cămaşa femeiască.

            Festivalurile şi concursurile de folclor sunt o condiţie obligatorie de demonstrare a portului popular. La aceste sărbători sunt etalate costume din toate etapele lui istorice, de la cele autentice, originale, până la cele ce imită uşor portul popular, se urmăreşte cum se îmbracă interpreţii de folclor, participanţii la sărbătorile folclorice, cei care ne îndeamnă să cunoaştem plinătatea tradiţiilor, inclusiv a celor vestimentare. Desigur, actualmente majoritatea celor implicaţi în implementarea politicilor culturale cunosc această problematică şi propun soluţii diferite, multe dintre care fiind adecvate, altele, însă, deviază de la tradiţie. O bună parte din cercetători şi conducători ai formaţiilor artistice optează pentru aducerea în scenă a pieselor autentice de port popular, care au o vechime respectabilă şi valoare pe măsură. Ideal ar fi să fie găsite costume reuşite de epocă, purtătoare de valori autentice şi de pe ele să se facă replici, pe cât se poate mai fidele, pentru a păstra specificul stilistic al portului. Dar în Republica Moldova nu sunt prea multe sate care au conservat suficiente piese de port în baza cărora artiştii să-şi

poată confecţiona costume noi. În virtutea mai multor factori istorici, sociali şi culturali, tradiţiile vestimentare s-au păstrat în mod inegal pe teritoriul republicii. Mai îndelungat portul popular a funcţionat în partea de nord a Republicii, în raioanele Briceni, Ocniţa, Edineţ, Râşcani, Glodeni, Donduşeni, precum şi în satele de pe malul Prutului, în raionul Cahul şi Cantemir şi în cele din raionul Camenca, Transnistria. Deci, promotorii folclorului din aceste regiuni pot avea norocul să găsească prin sate costume originale şi să le demonstreze pe viu.

            În colecţiile muzeelor de la noi nu s-au păstrat suficiente materiale locale, pentru a putea recurge acum la ele şi a confecţiona costume, aşa cum cer conducătorii ansamblurilor ca la noi în sat. Şi nici nu credem că e necesar să insistăm pe diferenţe locale, când ele nu s-au păstrat. În aceste cazuri se mizează pe tradiţii zonale. Spre exemplu, de la sfârşitul anilor ’80 şi până la începutul anilor ’90 mai multe

formaţii orientate spre interpretarea folclorului autentic, negăsind costumele adecvate în republică, procurau costume autentice din nordul Basarabiei şi din Bucovina. Este important să subliniem că nu preferau costume recent făcute, ci din cele vechi, produse către sf. sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX, fapt ce se potrivea cu tendinţa interpreţilor de a cânta folclor autentic.

            Revenind la refortificarea tradiţiei prin contribuţia bucovineană, trebuie să apreciem că ea a fost îndreptăţită, formaţiile aveau în ce evolua, propuneau un model vestimentar clar înţeles de societate, iar meşteriţele populare au avut un răgaz necesar pentru a asimila producerea costumului tradiţional după tiparele vechi. Am urmărit an de an la festivaluri şi concursuri folclorice, spectacole şi emisiuni televizate procesul înlocuirii acestor ansambluri vestimentare – la început a costumului eronat confecţionat la Combinatul de Producere a Ministerului Culturii, apoi a celui adus din Bucovina prin cele create de meşterii populari după tiparele pieselor vechi sau prin costume autentice descoperite în spaţiul nostru. Cea mai mare parte a costumelor în care evoluează formaţiile şi interpreţii de folclor, aproape 80 la sută, sunt produse de meşterii populari în ultimii ani, iar în jur de 10 la sută din costume sunt autentice, vechi şi alte 10 revin costumelor scenice. Acum apar în scenă în costum eronat, mai frecvent la evenimente locale, doar ansamblurile care n-au găsit încă soluţii pentru înlocuirea lor.”

VARVARA BUZILĂ, Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic. Chişinău, 2011, pag 17-20.

Read More

IMPACTUL EVENIMENTELOR ISTORICE ASUPRA PERPETUĂRII COSTUMULUI

Varvara BUZILĂ

            În spaţiul Moldovei istorice portul popular, confecţionat în condiţii casnice după tipare vechi, a fost un fenomen unitar până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Dacă facem o retrospectivă în timp urmărind firul perpetuării îmbrăcămintei tradiţionale, deja în manuscrisele din sec. al XIX-lea se găsesc avertismente privind dispariţia portului strămoşesc din spaţiul nostru cultural.          

            Schimbări esenţiale s-au produs în el odată cu anexarea părţii de nord-est a Moldovei la Imperiul Rus în anul 1812 şi numirea acestui teritoriu Basarabia. Atunci îmbrăcămintea tradiţională era înlocuită cu cea urbană, ca urmare a schimbării vectorului valoric al societăţii. Prestigiul portului local era subminat treptat şi erau impuse ţinutele specifice altor culturi. Sub impactul produs de schimbările economice care propuneau stofe, pânzeturi şi piese vestimentare orăşeneşti, constrângând producţia industriei casnice, s-a intensificat şi procesul înstrăinării culturale.

            „Evoluţia tehnico-economică industrială a modificat considerabil dispozitivul simbolic tradiţional. În măsura în care a sporit permeabilitatea, în favoarea unei evoluţii ideologice purtate de mijloacele de comunicare universale, modelele sociale s-au restrâns numeric, simbolistica europeană tinzând să înlocuiască pretutindeni decorul vestimentar regional. Dispariţia costumelor naţionale şi profesionale constituie semnul cel mai izbitor al dezintegrării etnice şi nu este un accident minor survenit în cursul unui progres major de adaptare la condiţii noi, ci una dintre condiţiile principale ale adaptării, cea care precede adeseori cu peste o generaţie adaptarea reală”.

            Modelul ideologic impus Basarabiei tot mai intens către mijlocul sec. al XIX-lea de Imperiul Rus respecta logica decupării unei părţi teritoriale importante dintr-un întreg şi era, în esenţă, defavorabil afirmării identităţii culturale, pentru că urmărea asimilarea etnică.

            Orientarea către valorile culturii populare, animată de revoluţiile burghezo-democratice de la 1848, n-a avut aceleaşi finalităţi în acest spaţiu, ca în alte ţări. Drept urmare, perioada conştientizării, promovării şi valorificării acestor constante ale culturii va rămâne ca un deziderat amânat în spaţiul de la est de Prut.

             Documentele vremii analizate şi interpretate vădesc diferitele viteze cu care avea loc abandonarea tradiţiei ca marcă etnică. Această etapă a înlocuirii costumului tradiţional

cu straie străine, la modă, a durat destul de mult, pentru că societatea rurală ca purtător principal al acestei moşteniri culturale era destul de reprezentativă şi chiar dacă s-au făcut inoculări importante în sfera ei, ocupaţiile specifice, caracterul ei vădit agrar şi capacitatea mică de cumpărare a sătenilor au menţinut sub diferite forme mai complexe sau mai reduse costumul tradiţional. Trebuie să facem o delimitare a fenomenelor, pentru a lua în considerare fazele tranziţiei şi modul în care au continuat să funcţioneze componentele acestui univers vestimentar. La prima fază a tranziţiei coexistau într-un dialog social al etalării puterii atât costumele tradiţionale, exponente ale unui mod de viaţă local, cele ale alterităţii etnice, devenită consistentă, activă şi privilegiată, având ca scop afirmarea într-un spaţiu nou prin schimbarea acestuia. Mărcile sociale, între care şi costumul naţional, au fost trecute treptat în sfera pasivă. Păturile active ale societăţii (tinerii, maturii apţi de muncă), cele care întreţineau funcţionarea, respectiv vivacitatea însemnelor, au abandonat treptat costumul naţional (în fond costumul de ritual), de mare capacitate semiotică, în favoarea celui ce anunţa să devină general european,

lipsit de încărcătură simbolică. Oamenii în etate şi bătrânii, colportori ai mentalităţii tradiţionale continuau să îmbrace costumul popular, identificându-se prin el ca oameni ai locului, fiind în rând cu lumea, aşa cum cere moralitatea colectivă.

            Către consumarea acestei faze, societatea nu mai miza firesc pe atributele identităţii etnice. Modul tradiţional de viaţă s-a păstrat în formele sale definitorii încă multă vreme. Satele au păstrat în mod diferit costumul de sărbătoare, în funcţie de demnitatea cu care şi-au tratat şi apărat identitatea. Costumul aflat sub legităţile tradiţiei începe să interacţioneze cu moda. Sub influenţa elitelor locale cosmopolite şi a celor ce reprezentau alteritatea culturală, determinând moda timpului, hainele de tradiţie urbană erau etalate pentru a reprezenta prestigiul social. În marea concurenţă a demonstrării puterii prin diverse mijloace ea se manifesta inclusiv prin codul vestimentar, iar costumul tradiţional a rămas mai mult în sfera cotidianului. La sărbători era purtat tot mai rar, uneori constând dintr-un număr redus de piese, cu decor minim şi funcţii limitate sau era purtat pe dedesubt, poate ca unul din ultimele scuturi ale identităţii. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea în satele din centrul teritoriului, cel mai puternic afectate de schimbări, portul tradiţional mai era respectat de către bătrânii fideli eticii comunitare şi de către grupuri profesionale, care în virtutea activităţilor economice utilizau piese de port consacrate.

            Sub impactul schimbărilor în sec. al XIX-lea vestimentaţia ca marcă a unităţii sociale nu mai este una generalizată, ci zonală, locală. Mai îndelung costumul a fost păstrat în uzul social în părţile nordului şi sudului, fiind înlocuit prin portul orăşenesc mai degrabă în localităţile de centru. În aceste circumstanţe unitatea era menţinută de hainele ce atingeau pielea, pentru că hainele de deasupra erau cele ale alterităţii şi asigurau adaptarea. Astfel, decenii la rând portul cotidian a întreţinut spiritul identităţii locale.

             În statele din Apusul Europei, cu centralizare veche, tradiţii instituţionale şi dezvoltare economică, interesul pentru reactualizarea costumului naţional a apărut odată cu „primăvara popoarelor” şi recunoaşterea valorilor culturii populare la mijlocul sec. al XIX-lea. În Estul Europei, în statele „care n-au dobândit încă independenţa naţională şi se găsesc... adesea divizate, totdeauna oprimate sub jugul a trei mari imperii: rus, otoman şi austro-ungar” descoperirea folclorului, miza pe demersul lui în realizarea idealurilor sociale a constituit un proces mai de durată.

            O etapă distinctă în dezvoltarea costumului tradiţional a început în anii ’20 ai secolului al XX-lea şi a durat până prin anii 30 ai aceluiaşi secol. În contextul construirii identităţii naţionale, având ca modele de inspiraţie costumele vechi, păstrate în patrimoniul familiilor, se acorda tot mai multă atenţie confecţionării costumului naţional cu ajutorul elevilor din şcoli, participanţilor la activităţile desfăşurate în căminele culturale şi cel al societăţilor culturale. Este primul pas întreprins de instituţii pentru întreţinerea memoriei sociale prin protejarea portului popular, al folclorului în ansamblul manifestărilor sale. Cele mai reuşite piese vestimentare realizate în acea perioadă şi ajunse până la noi şi-au găsit locul potrivit în colecţiile muzeale. Ele pot fi uşor recunoscute după pânza subţire de bumbac din care sunt făcute, după diversitatea tehnicilor de

cusut, cât şi după marea bogăţie a culorilor într-o singură piesă. Catrinţele, brâiele şi fotele erau împrumutate de la bătrâni, iar în zonele unde portul popular a ieşit mai devreme din uz sub impactul portului urban, catrinţele erau procurate de la iarmaroc. Cel mai frecvent la iarmaroace erau vândute catrinţe (fote) aduse din Muscel, unde erau produse pentru comercializare în ateliere specializate. Sunt executate dintr-un dreptunghi de lână ţesut în condiţii de atelier, având o anumită nuanţă (roşu aprins, albastru, verde,

negru, vişiniu, gălbui etc.), cu decorul ţesut din fire metalice gălbui sau argintii, susţinut cu fire de mătase colorată, conceput în formă de registre sau benzi late pe marginea de jos şi pe cea laterală ce se situează deasupra la îmbrăcat, susţinut pe câmp de motive mici. Le-am descris în linii principale pentru că au avut o influenţă vizibilă asupra creării costumului scenic în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Motivele romboidale mari ale catrinţelor au fost preluate ca citate, mărite şi transferate pe fustele unicolore cu mulţi clini. Din această perioadă a rămas în uz sintagma costum naţional.

            Ca să generalizăm această etapă, este necesar să subliniem că în perioada interbelică costumul popular era susţinut pe două planuri – de către institutele tradiţionale ale satului şi de către instituţiile de stat care îşi asumă anumite responsabilităţi privind continuitatea culturală. Multele schimbări sociale care au avut loc pe parcursul secolului al XX-lea, au promovat ideologii care au sensibilizat spiritul naţional încurajându-l sau confruntându-l. În aceste situaţii se făcea recurs la embleme, întâi de toate la portul popular sau la costumul naţional, cum începe să fie numit în estul Europei.

VARVARA BUZILĂ, Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic. Chişinău, 2011, pag 14-15.

Read More

REPERE ALE AFIRMĂRII COSTUMULUI TRADIŢIONAL ÎN CĂUTAREA COSTUMULUI ORIGINAL

Varvara BUZILĂ

          În ultimele decenii a sporit interesul societăţii faţă de costumul tradiţional autentic. Acest interes este alimentat de căutarea autenticităţii, ca punct de reper în reactualizarea memoriei colective şi ca parte componentă a strategiilor identitare. Alături de drapel, stema de stat, limbă, teritoriu şi tot ceea ce înseamnă cultură, costumul popular este marca identitară a unui popor. Costumul tradiţional este situat în chiar epicentrul viziunii asupra lumii, comunică cu sfera sacrului, astfel că tot ce ţine de confecţionarea

şi îmbrăcarea lui este perceput cu multă afectivitate. Fiind unul dintre cele mai relevante simboluri sociale, costumul impune o mare responsabilitate tuturor celor care operează în sfera lui creându-l, purtându-l, admirându-l sau cercetându-l. Popoarele au investit şi investesc în costumele naţionale tot ce au mai de seamă ca valoare etică şi estetică, administrând cu multă atenţie aceste simboluri în procesele de solidarizare socială.

            Cercetătorii care au studiat costumul moldovenesc purtat în spaţiul de la est de Prut

au avut de rezolvat probleme complexe privind constituirea lui, evoluţia şi supravieţuirea în diferite etape istorice. Discuţia rămâne deschisă şi solicită în continuare remaneri metodologice, abordarea critică a rezultatelor ştiinţifice, aprofundarea studiilor cu scopul soluţionării unor probleme concrete ce ţin de specificul tradiţiei vestimentare, încât proiectul ştiinţific în acest domeniu rămâne a fi destul de amplu. (…)

            Atunci când ne referim la costumul popular numit şi costum tradiţional avem în vedere un ansamblu vestimentar ce serveşte scopurilor practice, sociale şi simbolice, prin care comunitatea se identifică în comunicarea interpersonală şi interetnică. El este opera mai multor generaţii de creatori, a fost generalizat prin tradiţie la nivel de spaţiu cultural timp de secole, graţie accepţiei şi practicii colective, încât exprimă caracteristicile esenţiale psihice, etice şi estetice ale poporului. Acest ansamblu are două componente – una cotidiană şi alta sărbătorească, aflate în relaţii de interdependenţă. Cea

cotidiană este adaptată scopurilor practice, în special activităţii de muncă şi conservă tipare arhaice, iar ansamblul sărbătoresc este mult mai decorativ, mai bogat, mai divers în unitate, concentrează eficient semnele identitare şi le intermediază în comunicare.

            Între valorile esenţiale ale identităţii de grup cele vestimentare erau special etalate, promovate, respectate. Comunităţile au început să se identifice cu aceste creaţii vestimentare, recunoscându-le ca esenţiale în existenţa lor socială. Orice abatere de la vestimentaţia acceptată de colectiv ca fiind reprezentativă era sancţionată, pentru a nu permite penetrarea semnelor alterităţii, a nu prejudicia comunicarea în interiorul grupului şi a păstra integralitatea memoriei colective. Conform acestei moralităţi portul popular moldovenesc a conservat substratul iliro-traco-dacic, analizat de cercetătorii

premergători în domeniu1.

            În societatea tradiţională, bazată pe economia patriarhală, decorul vestimentar caracteriza elocvent omul social, indica locul fiecărui individ în ierarhia grupului său şi oferea celorlalţi semne cunoscute pentru întreţinerea comunicării, ceea ce contribuia la articularea relaţiilor sociale. Semnele identitare ale individului, dar şi cele ale colectivului erau cel mai bine sesizate de către străini, deoarece construcţiile identitare vizează permanent cele două aspecte ale omului social: apartenenţa sa la un grup şi deosebirea grupului de altele. „Îmbrăcămintea, – precizează André Leroi-Gourhan, – are înainte de toate o valoare etnică. Apartenenţa la un grup e mai întâi sancţionată de aspectul

vestimentar”2.

            Fiecare popor în procesul formării şi afirmării sale istorice s-a identificat cu un anumit ansamblu vestimentar. Maxima „Ori te poartă cum ţi-i vorba, ori vorbeşte cum ţi-i portul” a apărut din necesitatea de a respecta sincretismul culturii populare, a apăra distincţiile culturale. Purtat în zile de sărbătoare şi în condiţii cotidiene, având mai multe variante locale şi un tipar unitar, vestimentaţia este un fapt cultural universal şi în acelaşi timp o marcă a identităţii culturale. Sinteză a modului de viaţă, istoriei şi viziunii asupra lumii, costând dintr-un ansamblu de piese şi reguli de combinare a acestora (dintre care unele sunt imperative, iar altele facultative)2, portul popular permite identificarea grupurilor după diverse principii (locale, regionale, etnice, naţionale, metaetnice), funcţionând concentric. Ajutat de alte materiale specializate în demonstrarea diversităţii, de podoabe şi accesorii vestimentare, îmbrăcămintea capătă însemne clare pentru consemnarea statutului social al purtătorului, facilitează comunicarea în cadrul

grupului şi între grupuri, contribuind la articularea relaţiilor conform ierarhiei sociale3. La sărbători erau demonstrate cele mai bune haine şi anume costumul de sărbătoare va constitui obiectul discuţiei noastre. Comunităţile rurale aveau aceeaşi gospodărie patriarhală în care produceau toate cele necesare, practic dispuneau aproape de aceleaşi materiale. Totul depindea de hărnicia şi ingeniozitatea femeilor şi fetelor care manipulau aceste materiale în cadrul modelelor tradiţionale. Orice noutate era greu acceptată, dar

şi atractivă, încât neputând fi refuzată, era asimilată conform unor strategii identitare. În zilele obişnuite de lucru erau purtate haine mai simple, mai sobre şi mai practice, adaptate activităţilor de muncă. Spre exemplu, iia nu este o piesă potrivită pentru activităţi cotidiene, ci pentru sărbători. În zilele obişnuite femeile şi fetele purtau cămăşi cu decor simplu, cu mâneci mai scurte. Catrinţa la sărbători este purtată cu deschizătura la o parte, iar cele cotidiene au deschizătura dinainte, încât femeile ridicau ambele capete

de jos ale catrinţei în brâu şi lucrau.

            Putem rezuma câteva caracteristici esenţiale ale portului popular moldovenesc pe care le vom aprofunda ulterior. Principiul de construire a volumelor în portul nostru este destul de vechi şi ţine în principal de asamblarea câtorva dreptunghiuri, fie în cadrul unei haine (cămaşa, iia, izmenele, bernevicii, iţarii, sumanul de tip vechi), fie formarea ei dintr- un singur dreptunghi (catrinţa, brâul, chinga, năframa, marama). Piesele ce acoperă pielea sunt din pânze de culoare albă, ţesute preponderent din fibre vegetale (cânepă, in, bumbac). Deasupra acestora sunt îmbrăcate hainele confecţionate din ţesuturi de lână sau cele din piei de animale. La crearea proporţiilor, ritmurilor, cromaticii, stilisticii ansamblului costumului naţional au contribuit realmente foarte multe generaţii. În tendinţa sa de afirmare el uneşte mai multe subtipuri, preluate din manifestările identitare locale, preferate de comunităţi mari de oameni.

VARVARA BUZILĂ, Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic. Chişinău, 2011, pag 11-13.

Read More