Varvara BUZILĂ
În ultimele decenii a sporit
interesul societăţii faţă de costumul tradiţional autentic. Acest interes este
alimentat de căutarea autenticităţii, ca punct de reper în reactualizarea memoriei
colective şi ca parte componentă a strategiilor identitare. Alături de drapel,
stema de stat, limbă, teritoriu şi tot ceea ce înseamnă cultură, costumul
popular este marca identitară a unui popor. Costumul tradiţional este situat în
chiar epicentrul viziunii asupra lumii, comunică cu sfera sacrului, astfel că
tot ce ţine de confecţionarea
şi îmbrăcarea lui este perceput cu
multă afectivitate. Fiind unul dintre cele mai relevante simboluri sociale,
costumul impune o mare responsabilitate tuturor celor care operează în sfera
lui creându-l, purtându-l, admirându-l sau cercetându-l. Popoarele au investit
şi investesc în costumele naţionale tot ce au mai de seamă ca valoare etică şi
estetică, administrând cu multă atenţie aceste simboluri în procesele de
solidarizare socială.
Cercetătorii
care au studiat costumul moldovenesc purtat în spaţiul de la est de Prut
au avut de rezolvat probleme
complexe privind constituirea lui, evoluţia şi supravieţuirea în diferite etape
istorice. Discuţia rămâne deschisă şi solicită în continuare remaneri metodologice,
abordarea critică a rezultatelor ştiinţifice, aprofundarea studiilor cu scopul
soluţionării unor probleme concrete ce ţin de specificul tradiţiei
vestimentare, încât proiectul ştiinţific în acest domeniu rămâne a fi destul de
amplu. (…)
Atunci
când ne referim la costumul popular numit şi costum tradiţional avem în vedere
un ansamblu vestimentar ce serveşte scopurilor practice, sociale şi simbolice, prin
care comunitatea se identifică în comunicarea interpersonală şi interetnică. El
este opera mai multor generaţii de creatori, a fost generalizat prin tradiţie
la nivel de spaţiu cultural timp de secole, graţie accepţiei şi practicii
colective, încât exprimă caracteristicile esenţiale psihice, etice şi estetice
ale poporului. Acest ansamblu are două componente – una cotidiană şi alta
sărbătorească, aflate în relaţii de interdependenţă. Cea
cotidiană este adaptată scopurilor
practice, în special activităţii de muncă şi conservă tipare arhaice, iar
ansamblul sărbătoresc este mult mai decorativ, mai bogat, mai divers în
unitate, concentrează eficient semnele identitare şi le intermediază în
comunicare.
Între
valorile esenţiale ale identităţii de grup cele vestimentare erau special
etalate, promovate, respectate. Comunităţile au început să se identifice cu
aceste creaţii vestimentare, recunoscându-le ca esenţiale în existenţa lor
socială. Orice abatere de la vestimentaţia acceptată de colectiv ca fiind
reprezentativă era sancţionată, pentru a nu permite penetrarea semnelor
alterităţii, a nu prejudicia comunicarea în interiorul grupului şi a păstra
integralitatea memoriei colective. Conform acestei moralităţi portul popular
moldovenesc a conservat substratul iliro-traco-dacic, analizat de cercetătorii
premergători în domeniu1.
În
societatea tradiţională, bazată pe economia patriarhală, decorul vestimentar caracteriza
elocvent omul social, indica locul fiecărui individ în ierarhia grupului său şi
oferea celorlalţi semne cunoscute pentru întreţinerea comunicării, ceea ce
contribuia la articularea relaţiilor sociale. Semnele identitare ale
individului, dar şi cele ale colectivului erau cel mai bine sesizate de către
străini, deoarece construcţiile identitare vizează permanent cele două aspecte
ale omului social: apartenenţa sa la un grup şi deosebirea grupului de altele.
„Îmbrăcămintea, – precizează André Leroi-Gourhan, – are înainte de toate o
valoare etnică. Apartenenţa la un grup e mai întâi sancţionată de aspectul
vestimentar”2.
Fiecare
popor în procesul formării şi afirmării sale istorice s-a identificat cu un anumit
ansamblu vestimentar. Maxima „Ori te poartă cum ţi-i vorba, ori vorbeşte cum ţi-i
portul” a apărut din necesitatea de a respecta sincretismul culturii populare,
a apăra distincţiile culturale. Purtat în zile de sărbătoare şi în condiţii
cotidiene, având mai multe variante locale şi un tipar unitar, vestimentaţia
este un fapt cultural universal şi în acelaşi timp o marcă a identităţii
culturale. Sinteză a modului de viaţă, istoriei şi viziunii asupra lumii,
costând dintr-un ansamblu de piese şi reguli de combinare a acestora (dintre
care unele sunt imperative, iar altele facultative)2, portul popular permite identificarea grupurilor după
diverse principii (locale, regionale, etnice, naţionale, metaetnice), funcţionând
concentric. Ajutat de alte materiale specializate în demonstrarea diversităţii,
de podoabe şi accesorii vestimentare, îmbrăcămintea capătă însemne clare pentru
consemnarea statutului social al purtătorului, facilitează comunicarea în
cadrul
grupului şi între grupuri,
contribuind la articularea relaţiilor conform ierarhiei sociale3. La sărbători erau demonstrate cele
mai bune haine şi anume costumul de sărbătoare va constitui obiectul discuţiei
noastre. Comunităţile rurale aveau aceeaşi gospodărie patriarhală în care
produceau toate cele necesare, practic dispuneau aproape de aceleaşi materiale.
Totul depindea de hărnicia şi ingeniozitatea femeilor şi fetelor care manipulau
aceste materiale în cadrul modelelor tradiţionale. Orice noutate era greu
acceptată, dar
şi atractivă, încât neputând fi
refuzată, era asimilată conform unor strategii identitare. În zilele obişnuite
de lucru erau purtate haine mai simple, mai sobre şi mai practice, adaptate
activităţilor de muncă. Spre exemplu, iia nu este o piesă potrivită pentru activităţi
cotidiene, ci pentru sărbători. În zilele obişnuite femeile şi fetele purtau
cămăşi cu decor simplu, cu mâneci mai scurte. Catrinţa la sărbători este
purtată cu deschizătura la o parte, iar cele cotidiene au deschizătura
dinainte, încât femeile ridicau ambele capete
de jos ale catrinţei în brâu şi
lucrau.
Putem
rezuma câteva caracteristici esenţiale ale portului popular moldovenesc pe care
le vom aprofunda ulterior. Principiul de construire a volumelor în portul
nostru este destul de vechi şi ţine în principal de asamblarea câtorva
dreptunghiuri, fie în cadrul unei haine (cămaşa, iia, izmenele, bernevicii,
iţarii, sumanul de tip vechi), fie formarea ei dintr- un singur dreptunghi
(catrinţa, brâul, chinga, năframa, marama). Piesele ce acoperă pielea sunt din
pânze de culoare albă, ţesute preponderent din fibre vegetale (cânepă, in,
bumbac). Deasupra acestora sunt îmbrăcate hainele confecţionate din ţesuturi de
lână sau cele din piei de animale. La crearea proporţiilor, ritmurilor,
cromaticii, stilisticii ansamblului costumului naţional au contribuit realmente
foarte multe generaţii. În tendinţa sa de afirmare el uneşte mai multe
subtipuri, preluate din manifestările identitare locale, preferate de comunităţi
mari de oameni.
VARVARA BUZILĂ, Costumul popular din Republica Moldova.
Ghid practic. Chişinău, 2011, pag 11-13.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu