miercuri, 10 iulie 2013

IMPACTUL EVENIMENTELOR ISTORICE ASUPRA PERPETUĂRII COSTUMULUI


Varvara BUZILĂ

            În spaţiul Moldovei istorice portul popular, confecţionat în condiţii casnice după tipare vechi, a fost un fenomen unitar până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Dacă facem o retrospectivă în timp urmărind firul perpetuării îmbrăcămintei tradiţionale, deja în manuscrisele din sec. al XIX-lea se găsesc avertismente privind dispariţia portului strămoşesc din spaţiul nostru cultural.          
            Schimbări esenţiale s-au produs în el odată cu anexarea părţii de nord-est a Moldovei la Imperiul Rus în anul 1812 şi numirea acestui teritoriu Basarabia. Atunci îmbrăcămintea tradiţională era înlocuită cu cea urbană, ca urmare a schimbării vectorului valoric al societăţii. Prestigiul portului local era subminat treptat şi erau impuse ţinutele specifice altor culturi. Sub impactul produs de schimbările economice care propuneau stofe, pânzeturi şi piese vestimentare orăşeneşti, constrângând producţia industriei casnice, s-a intensificat şi procesul înstrăinării culturale.
            „Evoluţia tehnico-economică industrială a modificat considerabil dispozitivul simbolic tradiţional. În măsura în care a sporit permeabilitatea, în favoarea unei evoluţii ideologice purtate de mijloacele de comunicare universale, modelele sociale s-au restrâns numeric, simbolistica europeană tinzând să înlocuiască pretutindeni decorul vestimentar regional. Dispariţia costumelor naţionale şi profesionale constituie semnul cel mai izbitor al dezintegrării etnice şi nu este un accident minor survenit în cursul unui progres major de adaptare la condiţii noi, ci una dintre condiţiile principale ale adaptării, cea care precede adeseori cu peste o generaţie adaptarea reală”.
            Modelul ideologic impus Basarabiei tot mai intens către mijlocul sec. al XIX-lea de Imperiul Rus respecta logica decupării unei părţi teritoriale importante dintr-un întreg şi era, în esenţă, defavorabil afirmării identităţii culturale, pentru că urmărea asimilarea etnică.
            Orientarea către valorile culturii populare, animată de revoluţiile burghezo-democratice de la 1848, n-a avut aceleaşi finalităţi în acest spaţiu, ca în alte ţări. Drept urmare, perioada conştientizării, promovării şi valorificării acestor constante ale culturii va rămâne ca un deziderat amânat în spaţiul de la est de Prut.
             Documentele vremii analizate şi interpretate vădesc diferitele viteze cu care avea loc abandonarea tradiţiei ca marcă etnică. Această etapă a înlocuirii costumului tradiţional
cu straie străine, la modă, a durat destul de mult, pentru că societatea rurală ca purtător principal al acestei moşteniri culturale era destul de reprezentativă şi chiar dacă s-au făcut inoculări importante în sfera ei, ocupaţiile specifice, caracterul ei vădit agrar şi capacitatea mică de cumpărare a sătenilor au menţinut sub diferite forme mai complexe sau mai reduse costumul tradiţional. Trebuie să facem o delimitare a fenomenelor, pentru a lua în considerare fazele tranziţiei şi modul în care au continuat să funcţioneze componentele acestui univers vestimentar. La prima fază a tranziţiei coexistau într-un dialog social al etalării puterii atât costumele tradiţionale, exponente ale unui mod de viaţă local, cele ale alterităţii etnice, devenită consistentă, activă şi privilegiată, având ca scop afirmarea într-un spaţiu nou prin schimbarea acestuia. Mărcile sociale, între care şi costumul naţional, au fost trecute treptat în sfera pasivă. Păturile active ale societăţii (tinerii, maturii apţi de muncă), cele care întreţineau funcţionarea, respectiv vivacitatea însemnelor, au abandonat treptat costumul naţional (în fond costumul de ritual), de mare capacitate semiotică, în favoarea celui ce anunţa să devină general european,
lipsit de încărcătură simbolică. Oamenii în etate şi bătrânii, colportori ai mentalităţii tradiţionale continuau să îmbrace costumul popular, identificându-se prin el ca oameni ai locului, fiind în rând cu lumea, aşa cum cere moralitatea colectivă.
            Către consumarea acestei faze, societatea nu mai miza firesc pe atributele identităţii etnice. Modul tradiţional de viaţă s-a păstrat în formele sale definitorii încă multă vreme. Satele au păstrat în mod diferit costumul de sărbătoare, în funcţie de demnitatea cu care şi-au tratat şi apărat identitatea. Costumul aflat sub legităţile tradiţiei începe să interacţioneze cu moda. Sub influenţa elitelor locale cosmopolite şi a celor ce reprezentau alteritatea culturală, determinând moda timpului, hainele de tradiţie urbană erau etalate pentru a reprezenta prestigiul social. În marea concurenţă a demonstrării puterii prin diverse mijloace ea se manifesta inclusiv prin codul vestimentar, iar costumul tradiţional a rămas mai mult în sfera cotidianului. La sărbători era purtat tot mai rar, uneori constând dintr-un număr redus de piese, cu decor minim şi funcţii limitate sau era purtat pe dedesubt, poate ca unul din ultimele scuturi ale identităţii. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea în satele din centrul teritoriului, cel mai puternic afectate de schimbări, portul tradiţional mai era respectat de către bătrânii fideli eticii comunitare şi de către grupuri profesionale, care în virtutea activităţilor economice utilizau piese de port consacrate.
            Sub impactul schimbărilor în sec. al XIX-lea vestimentaţia ca marcă a unităţii sociale nu mai este una generalizată, ci zonală, locală. Mai îndelung costumul a fost păstrat în uzul social în părţile nordului şi sudului, fiind înlocuit prin portul orăşenesc mai degrabă în localităţile de centru. În aceste circumstanţe unitatea era menţinută de hainele ce atingeau pielea, pentru că hainele de deasupra erau cele ale alterităţii şi asigurau adaptarea. Astfel, decenii la rând portul cotidian a întreţinut spiritul identităţii locale.
             În statele din Apusul Europei, cu centralizare veche, tradiţii instituţionale şi dezvoltare economică, interesul pentru reactualizarea costumului naţional a apărut odată cu „primăvara popoarelor” şi recunoaşterea valorilor culturii populare la mijlocul sec. al XIX-lea. În Estul Europei, în statele „care n-au dobândit încă independenţa naţională şi se găsesc... adesea divizate, totdeauna oprimate sub jugul a trei mari imperii: rus, otoman şi austro-ungar” descoperirea folclorului, miza pe demersul lui în realizarea idealurilor sociale a constituit un proces mai de durată.
            O etapă distinctă în dezvoltarea costumului tradiţional a început în anii ’20 ai secolului al XX-lea şi a durat până prin anii 30 ai aceluiaşi secol. În contextul construirii identităţii naţionale, având ca modele de inspiraţie costumele vechi, păstrate în patrimoniul familiilor, se acorda tot mai multă atenţie confecţionării costumului naţional cu ajutorul elevilor din şcoli, participanţilor la activităţile desfăşurate în căminele culturale şi cel al societăţilor culturale. Este primul pas întreprins de instituţii pentru întreţinerea memoriei sociale prin protejarea portului popular, al folclorului în ansamblul manifestărilor sale. Cele mai reuşite piese vestimentare realizate în acea perioadă şi ajunse până la noi şi-au găsit locul potrivit în colecţiile muzeale. Ele pot fi uşor recunoscute după pânza subţire de bumbac din care sunt făcute, după diversitatea tehnicilor de
cusut, cât şi după marea bogăţie a culorilor într-o singură piesă. Catrinţele, brâiele şi fotele erau împrumutate de la bătrâni, iar în zonele unde portul popular a ieşit mai devreme din uz sub impactul portului urban, catrinţele erau procurate de la iarmaroc. Cel mai frecvent la iarmaroace erau vândute catrinţe (fote) aduse din Muscel, unde erau produse pentru comercializare în ateliere specializate. Sunt executate dintr-un dreptunghi de lână ţesut în condiţii de atelier, având o anumită nuanţă (roşu aprins, albastru, verde,
negru, vişiniu, gălbui etc.), cu decorul ţesut din fire metalice gălbui sau argintii, susţinut cu fire de mătase colorată, conceput în formă de registre sau benzi late pe marginea de jos şi pe cea laterală ce se situează deasupra la îmbrăcat, susţinut pe câmp de motive mici. Le-am descris în linii principale pentru că au avut o influenţă vizibilă asupra creării costumului scenic în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Motivele romboidale mari ale catrinţelor au fost preluate ca citate, mărite şi transferate pe fustele unicolore cu mulţi clini. Din această perioadă a rămas în uz sintagma costum naţional.
            Ca să generalizăm această etapă, este necesar să subliniem că în perioada interbelică costumul popular era susţinut pe două planuri – de către institutele tradiţionale ale satului şi de către instituţiile de stat care îşi asumă anumite responsabilităţi privind continuitatea culturală. Multele schimbări sociale care au avut loc pe parcursul secolului al XX-lea, au promovat ideologii care au sensibilizat spiritul naţional încurajându-l sau confruntându-l. În aceste situaţii se făcea recurs la embleme, întâi de toate la portul popular sau la costumul naţional, cum începe să fie numit în estul Europei.

VARVARA BUZILĂ, Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic. Chişinău, 2011, pag 14-15.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu