Varvara BUZILĂ
În
spaţiul Moldovei istorice portul popular, confecţionat în condiţii casnice după
tipare vechi, a fost un fenomen unitar până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Dacă facem o retrospectivă în timp urmărind firul perpetuării
îmbrăcămintei tradiţionale, deja în manuscrisele din sec. al XIX-lea se găsesc
avertismente privind dispariţia portului strămoşesc din spaţiul nostru
cultural.
Schimbări
esenţiale s-au produs în el odată cu anexarea părţii de nord-est a Moldovei la
Imperiul Rus în anul 1812 şi numirea acestui teritoriu Basarabia. Atunci
îmbrăcămintea tradiţională era înlocuită cu cea urbană, ca urmare a schimbării
vectorului valoric al societăţii. Prestigiul portului local era subminat treptat
şi erau impuse ţinutele specifice altor culturi. Sub impactul produs de schimbările
economice care propuneau stofe, pânzeturi şi piese vestimentare orăşeneşti, constrângând
producţia industriei casnice, s-a intensificat şi procesul înstrăinării
culturale.
„Evoluţia
tehnico-economică industrială a modificat considerabil dispozitivul simbolic
tradiţional. În măsura în care a sporit permeabilitatea, în favoarea unei
evoluţii ideologice purtate de mijloacele de comunicare universale, modelele
sociale s-au restrâns numeric, simbolistica europeană tinzând să înlocuiască
pretutindeni decorul vestimentar regional. Dispariţia costumelor naţionale şi
profesionale constituie semnul cel mai izbitor al dezintegrării etnice şi nu
este un accident minor survenit în cursul unui progres major de adaptare la
condiţii noi, ci una dintre condiţiile principale ale adaptării, cea care
precede adeseori cu peste o generaţie adaptarea reală”.
Modelul
ideologic impus Basarabiei tot mai intens către mijlocul sec. al XIX-lea de Imperiul
Rus respecta logica decupării unei părţi teritoriale importante dintr-un întreg
şi era, în esenţă, defavorabil afirmării identităţii culturale, pentru că
urmărea asimilarea etnică.
Orientarea
către valorile culturii populare, animată de revoluţiile burghezo-democratice de
la 1848, n-a avut aceleaşi finalităţi în acest spaţiu, ca în alte ţări. Drept
urmare, perioada conştientizării, promovării şi valorificării acestor constante
ale culturii va rămâne ca un deziderat amânat în spaţiul de la est de Prut.
Documentele vremii analizate şi interpretate
vădesc diferitele viteze cu care avea loc abandonarea tradiţiei ca marcă
etnică. Această etapă a înlocuirii costumului tradiţional
cu straie străine, la modă, a durat destul de mult, pentru
că societatea rurală ca purtător principal al acestei moşteniri culturale era
destul de reprezentativă şi chiar dacă s-au făcut inoculări importante în sfera
ei, ocupaţiile specifice, caracterul ei vădit agrar şi capacitatea mică de
cumpărare a sătenilor au menţinut sub diferite forme mai complexe sau mai
reduse costumul tradiţional. Trebuie să facem o delimitare a fenomenelor,
pentru a lua în considerare fazele tranziţiei şi modul în care au continuat să
funcţioneze componentele acestui univers vestimentar. La prima fază a
tranziţiei coexistau într-un dialog social al etalării puterii atât costumele
tradiţionale, exponente ale unui mod de viaţă local, cele ale alterităţii
etnice, devenită consistentă, activă şi privilegiată, având ca scop afirmarea
într-un spaţiu nou prin schimbarea acestuia. Mărcile sociale, între care şi
costumul naţional, au fost trecute treptat în sfera pasivă. Păturile active ale
societăţii (tinerii, maturii apţi de muncă), cele care întreţineau
funcţionarea, respectiv vivacitatea însemnelor, au abandonat treptat costumul
naţional (în fond costumul de ritual), de mare capacitate semiotică, în
favoarea celui ce anunţa să devină general european,
lipsit de încărcătură simbolică. Oamenii în etate şi
bătrânii, colportori ai mentalităţii tradiţionale continuau să îmbrace costumul
popular, identificându-se prin el ca oameni ai locului, fiind în rând cu lumea,
aşa cum cere moralitatea colectivă.
Către
consumarea acestei faze, societatea nu mai miza firesc pe atributele
identităţii etnice. Modul tradiţional de viaţă s-a păstrat în formele sale
definitorii încă multă vreme. Satele au păstrat în mod diferit costumul de
sărbătoare, în funcţie de demnitatea cu care şi-au tratat şi apărat
identitatea. Costumul aflat sub legităţile tradiţiei începe să interacţioneze
cu moda. Sub influenţa elitelor locale cosmopolite şi a celor ce reprezentau alteritatea
culturală, determinând moda timpului, hainele de tradiţie urbană erau etalate
pentru a reprezenta prestigiul social. În marea concurenţă a demonstrării puterii
prin diverse mijloace ea se manifesta inclusiv prin codul vestimentar, iar
costumul tradiţional a rămas mai mult în sfera cotidianului. La sărbători era
purtat tot mai rar, uneori constând dintr-un număr redus de piese, cu decor
minim şi funcţii limitate sau era purtat pe dedesubt, poate ca unul din
ultimele scuturi ale identităţii. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea în satele
din centrul teritoriului, cel mai puternic afectate de schimbări, portul
tradiţional mai era respectat de către bătrânii fideli eticii comunitare şi de
către grupuri profesionale, care în virtutea activităţilor economice utilizau piese
de port consacrate.
Sub
impactul schimbărilor în sec. al XIX-lea vestimentaţia ca marcă a unităţii sociale
nu mai este una generalizată, ci zonală, locală. Mai îndelung costumul a fost păstrat
în uzul social în părţile nordului şi sudului, fiind înlocuit prin portul
orăşenesc mai degrabă în localităţile de centru. În aceste circumstanţe
unitatea era menţinută de hainele ce atingeau pielea, pentru că hainele de
deasupra erau cele ale alterităţii şi asigurau adaptarea. Astfel, decenii la
rând portul cotidian a întreţinut spiritul identităţii locale.
În statele din Apusul Europei, cu centralizare
veche, tradiţii instituţionale şi dezvoltare economică, interesul pentru
reactualizarea costumului naţional a apărut odată cu „primăvara popoarelor” şi
recunoaşterea valorilor culturii populare la mijlocul sec. al XIX-lea. În Estul
Europei, în statele „care n-au dobândit încă independenţa naţională şi se
găsesc... adesea divizate, totdeauna oprimate sub jugul a trei mari imperii:
rus, otoman şi austro-ungar” descoperirea folclorului, miza pe demersul lui în
realizarea idealurilor sociale a constituit un proces mai de durată.
O etapă
distinctă în dezvoltarea costumului tradiţional a început în anii ’20 ai secolului
al XX-lea şi a durat până prin anii 30 ai aceluiaşi secol. În contextul
construirii identităţii naţionale, având ca modele de inspiraţie costumele
vechi, păstrate în patrimoniul familiilor, se acorda tot mai multă atenţie
confecţionării costumului naţional cu ajutorul elevilor din şcoli,
participanţilor la activităţile desfăşurate în căminele culturale şi cel al
societăţilor culturale. Este primul pas întreprins de instituţii pentru întreţinerea
memoriei sociale prin protejarea portului popular, al folclorului în ansamblul manifestărilor
sale. Cele mai reuşite piese vestimentare realizate în acea perioadă şi ajunse
până la noi şi-au găsit locul potrivit în colecţiile muzeale. Ele pot fi uşor recunoscute
după pânza subţire de bumbac din care sunt făcute, după diversitatea tehnicilor
de
cusut, cât şi după marea bogăţie a culorilor într-o
singură piesă. Catrinţele, brâiele şi fotele erau împrumutate de la bătrâni,
iar în zonele unde portul popular a ieşit mai devreme din uz sub impactul
portului urban, catrinţele erau procurate de la iarmaroc. Cel mai frecvent la
iarmaroace erau vândute catrinţe (fote) aduse din Muscel, unde erau produse pentru
comercializare în ateliere specializate. Sunt executate dintr-un dreptunghi de lână
ţesut în condiţii de atelier, având o anumită nuanţă (roşu aprins, albastru,
verde,
negru, vişiniu, gălbui etc.), cu decorul ţesut din fire
metalice gălbui sau argintii, susţinut cu fire de mătase colorată, conceput în formă
de registre sau benzi late pe marginea de jos şi pe cea laterală ce se situează
deasupra la îmbrăcat, susţinut pe câmp de motive mici. Le-am descris în linii
principale pentru că au avut o influenţă vizibilă asupra creării costumului
scenic în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Motivele romboidale mari ale catrinţelor
au fost preluate ca citate, mărite şi transferate pe fustele unicolore cu mulţi
clini. Din această perioadă a rămas în uz sintagma costum naţional.
Ca să
generalizăm această etapă, este necesar să subliniem că în perioada interbelică
costumul popular era susţinut pe două planuri – de către institutele
tradiţionale ale satului şi de către instituţiile de stat care îşi asumă
anumite responsabilităţi privind continuitatea culturală. Multele schimbări
sociale care au avut loc pe parcursul secolului al XX-lea, au promovat
ideologii care au sensibilizat spiritul naţional încurajându-l sau confruntându-l.
În aceste situaţii se făcea recurs la embleme, întâi de toate la portul popular
sau la costumul naţional, cum începe să fie numit în estul Europei.
VARVARA BUZILĂ, Costumul popular din Republica Moldova.
Ghid practic. Chişinău, 2011, pag 14-15.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu